“Sa va povestesc cum am fost implicat, fara voia mea, intr-un episod de genul <ce stie taranul ce e sofranul>.
Aflat de o luna de zile la munte, obisnuiesc sa ma joc in curtea unor vile pline de turisti. Imi place ca am prieteni noi aproape in fiecare zi si nu ma plictisesc deloc. Intr-o seara, o doamna turista m-a invitat in camera ei. Sub ochii mari ai mamei, am intrat si, cand am iesit de acolo, tineam intre dinti un patratel dulce, inchis la culoare. Nestiind ce sa fac cu el, alergam de colo pana colo ca un catel cu un os in gura. Mama nu a vrut sa intervina ca sa nu para deplasata si ca sa nu dea nastere unei discutii care oricum nu ar fi dus nicaieri. <Vreti sa spuneti ca el nu stie ce are acum in gura?>, a intrebat-o doamna turista pe mama. <Nu, nu i-am dat niciodata ciocolata>, a zis mama defensiv. <Dar de ce, e bolnav? Are diabet?>, a glasuit doamna pe jumatate ingrijorata. <Nu, nu e bolnav. Dar, stiti, o data ce descopera dulciurile, va vrea sa manance in continuu>, a zis mama explicativ. <Puisor, tu sa vii la mine, ca iti dau eu si bomboane, si ciocolata, si prajiturele! Trebuie sa mananci, ca sa te faci mare!>, a concluzionat doamna. Mama a inghitit galusca, asa cum am inghitit si eu ciocolata si am plecat spre casa, pentru ca venise ora de culcare. Pesemne, de la ce mancasem, m-a cuprins o agitatie teribila. Saream ca un arc, radeam ca un apucat, ma invarteam ca un titirez. N-a fost chip sa fiu pus in pat pana la 12 noaptea. Asta mi-a amintit de o poveste cu un parinte, care i-a dat copilului sau un ou Kinder, sperand ca acesta sa nu-si dea seama ca invelisul e dulce si comestibil. Intamplator, copilul a bagat in gura ciocolata, iar parintele a sarit ca ars: <Nu e bun, e kk!>, <Da, dar e kk bun>, a zis copilul.
Bref, inca nu am verde la ciocolata, ci doar la fructe, si nici acestea mancate ca desert, ca imi fermeneaza in stomac. Unul dintre pricipiile relativ noi in nutritie spune ca fructele trebuie mancate ca masa separata. Eu unul, sunt cam satul de principii. Si am numai 2 ani!:)”
