Cand eram insarcinata cu Matei, o buna prietena mi-a spus: “cand apar copiii, ei sunt pe primul plan. Sotul trece pe planul doi. Iar tu pe niciun plan.” De atunci au trecut aproape patru ani, intre timp a venit pe lume si Ileana, iar eu am continuat sa traiesc dupa ecuatia de mai sus fara macar sa imi dau seama. Eram preocupata sa ia copiii in greutate, fara sa observ ca eu ma expandam pe zi ce trece. Nu ma mai cantaream, dusesem cantarul din baie sub un sifonier si ma faceam ca nu exista. Cand ma aplecam, burta imi atingea pulpele. Eram grasa si credeam ca sunt fericita asa, cu persoana mea pusa in paranteza. Alaptam si lenjeria sexy nu ma mai incapea. Purtam niste sutiene de bumbac comode si urate si toate dantelele ajunsesera intr-un sertar care doar speram sa nu ramana inchis forever. Mi se parea normal sa fiu imbracata in chestii lejere, cu parul prins in aceeasi coada zilnic, oricand gata sa primesc un castron de supa in poala sau o lingurita de spanac cu ou in par. Noaptea alaptam, iar ziua, cand copiii dormeau, munceam. Nu ma odihneam si mancam aproape exclusiv carbohidrati. Aveam nevoie de combustibil rapid, dar traiam o iluzie, pentru ca nu terminam bine de mancat si imi era din nou foame. Eram ca intr-un malaxor care ma epuizase, ma ametise, ma facuse sa nu mai stiu exact cine sunt si incotro ma indrept. Mancam, alaptam si munceam. Din cand in cand, ma trezeam si ziceam ca trebuie sa fac ceva pentru mine. Eram constienta ca nu ma mai pot intoarce la programul de dinainte, cu facut sport zilnic si masaj de 2 ori pe saptamana, pentru ca nu mai aveam cand. Imi doream sa ajung la sala macar in weekend si amanam de la o saptamana la alta sa incep.
Dupa luni de zile de promisiuni ca incep sa ma ocup de mine, a venit si ziua zero. Si am scos cantarul de sub sifonier si m-am cantarit! Si am vazut 71 kg! Si m-am mobilizat. Si m-am dus la primul antrenament. Si am crezut ca o sa lesin si am zacut trei sferturi de ora in vestiar dupa. Si am zis ca antrenorul e nebun si ca nu ma mai duc niciodata. Si ca o sa mor grasa si deprimata, ca sportul e un capitol incheiat pentru mine. Si ca iar n-o sa fac plaja nici vara asta.
Dar m-am mobilizat iar si am mers la urmatorul antrenament. Care mi s-a parut mai usor. Si nu am mai zacut in vestiar decat un sfert de ora. Si am inceput sa prind curaj. Si sa merg de doua ori pe saptamana la sala. Si apoi de trei ori pe saptamana. Si pentru ca depuneam acolo o gramada de efort, dar pe cantar nu vedeam nicio modificare, mi s-a facut mila de mine si am inceput sa nu mai mananc tampenii. Fara sa tin o dieta stricta, ci doar taind de pe lista painea, pastele, zaharul si masele de dupa 7 seara, am ajuns in doua luni sa slabesc 4 kg. Foarte important este ca, datorita antrenamentelor personalizate care combina intr-un mod inteligent exercitiile, acum port haine cu doua numere mai mici! Sa ne intelegem: eu nu sunt fan aparate, nu-mi place sa alerg, ma enerveaza exercitiile care se repeta si nu ma omor nici dupa exercitiile prea statice. Well, cu toate astea, am gasit un antrenor care a reusit sa ma faca sa-mi placa fiecare ora. Pentru ca fiecare ora e diferita, dinamica, fun, perfecta ca intensitate in functie de puterile mele din ziua respectiva. Folosim multe accesorii usoare, iar exercitiile se bazeaza in marea lor majoritate pe greutatea propriului meu corp. Ma amuz ca, pana acum, cand auzeam cuvantul accesorii, ma gandeam la genti, pantofi si cercei. Acum accesoriile mele preferate se numesc Kettlebell, TRX, coarda sau bosu. Cand imi ard muschii mai tare dupa niste exercitii cu greutati (mici! nu sunt in pericol sa ma fac Arnold:), ma energizeaza cu un sprint; cand un exercitiu nu mi se potriveste, nu insista sa il fac; cand simt ca mor la repetarea cu nr. 20, imi zice ca mai am inca 10 pentru ca stie ca pot; cand obosesc si vreau sa las totul balta, ma face intr-o secunda sa inteleg ca renuntarea nu e o optiune. Nu ma face sa ma simt niciodata vinovata, ci doar motivata. Cand am zis ca nu pot sa alerg, Victor mi-a demonstrat ca 5 ture in jurul bazei Pescariu Sports & SPA sunt la degetul meu mic. Cred ca am cel mai bun antrenor care poate sa existe si cel mai misto lucru este ca m-a facut sa ma gandesc din nou la visul meu secret: acela de a fi antrenor intr-o zi. Unul la fel de bun ca el.
Dar cel mai important lucru in povestea cu sportul este relatia cu propriul corp, despre care eu uitasem. Sportul m-a facut sa fiu din nou prietena cu mine si sa vreau sa ma autodepasesc. Si sa vreau sa deschid din nou sertarul cu dantele.
