Am avut bucuria să pot sta de vorbă cu Tudor Giurgiu chiar cu trei zile înainte de premiera filmului ”Moromeții 2” al cărui producător este. M-a primit la el la birou, la sediul Libra Film, și am fost încântată să constat că, pe tot parcursul dialogului nostru, care a durat mai bine de o oră, Tudor nu și-a verificat telefonul. Îi muțumesc pentru această porție de viață offline și vă invit să vedem filmul care intră din 16 noiembrie în cinematografe.
Pe 5 noiembrie are loc premiera ”Moromeții 2” la București. Filmul a fost deja prezentat la Timișoara, Deva și Oradea. Cum a fost primit până acum?
Există o curiozitate fantastică față de acest film, în primul rând că e vorba de o carte pe care toți am citit-o din simplul motiv că se dă la bac:) Apoi, curiozitatea vine și din faptul că prima parte a avut un succes monstruos și lumea e tentată să facă comparații. Oamenii au zis ca filmul, deși tratează perioada de după 1945, are foarte mari asemănări cu realitatea zilelor noastre. În ”Moromeții 2” este evident sentimentul că o lume moare și se naște o alta, cu principii greșite, unde mitocanii și lipsa de bun simț devin norme. Asta i-a impresionat pe spectatorii în vârstă, dar și pe cei mai tineri. Și m-am bucurat pentru că ăsta era pariul filmului, să simți că e actual. Și pe mine tot asta m-a impresionat când am citit scenariul. Generația mea nu a studiat pe bune ce s-a întâmplat în România în anii 50. Pentru mine, anii 50 erau un mister total, părinții nu mi-a explicat, probabil din teamă. Iar filmul vine și te face să te gândești la părinții și bunicii tăi, care azi aveau pământ, animale, case și mâine nu au mai existat.
Ce așteptări ai de la spectacolul de premieră de la București?
La Sala Palatului vrem să fie un spectacol pentru public. Cât râdeam eu de toți organizatorii de spectacole de la Sala Palatului, dar acum am simțit și eu un fel de frică antreprenorială! (râde) Am închiriat o sală de 4000 de locuri și nu știam dacă se vor vinde biletele, dar am avut surpriza să le epuizăm în 4 zile. Am răsuflat ușurat că ne scoatem banii investiți, pentru că am închiriat din Germania echipamentele de proiecție, deoarece la Sala Palatului nu există echipamente. Deci nu e un film care să ia premii la Cannes, dar e un film pentru români.
Ce i-ai spus regizorului Stere Gulea când a venit la tine cu scenariul?
În anii 90, Stere Gulea mi-a fost profesor la facultate, alături de Laurențiu Damian și Ovidiu Bose Paștina, un regretat regizor, foarte apropiat de noi. Ironia sorții este că, după 20 de ani, Stere Gulea m-a abordat și mi-a spus să citesc un scenariu despre care știam că-l urmărește, dar el nu era sigur că va fi interesant de făcut. M-a emoționat foarte mult lectura și așa am ajuns să-i întăresc convingerea că trebuie să facă filmul, pentru că are ceva de zis și pentru că vorbește despre o perioadă total necunoscută. Iar acum lansăm filmul care îl are în rolul principal pe Iosif Paștina, fiul fostului meu profesor.
Care a fost cel mai greu moment în producția acestui film și cum i-ai făcut față?
Momentul când realitatea cifrelor nu mai coincidea cu realitatea bugetului de pe hârtie. Când vedeam că mai aveam trei luni și trebuia să începem filmarea, iar estimările noastre fie erau prost făcute, fie erau prea optimiste. Nu găseam uniforme, nu găseam căruțe, nu găseam camioane. Nu găseam animalele dorite de regizor, a trebuit să căutam o ”carcasă” de cal mort, am găsit-o în Polonia sau în Bulgaria, nici nu mai știu unde… Am luat costume din Bulgaria, din Cehia. Mi-am dat seama că e nasol, că nu am strâns banii necesari ca să facem filmul, care devenea din ce în ce mai scump.
Cum ai reușit să strângi toți banii și să nu opriți producția?
A fost un moment limită în care m-am panicat, semnasem deja niște contracte, dar nu aveam toți banii. Am făcut o acțiune disperată de căutare de fonduri și am avut norocul să fiu sprijinit de companii private, de companii care aveau obligația să finanțeze filme conform legii cinematografiei, dar puteau să finanțeze orice alt film.
A fost cel mai complicat moment al tău ca producător sau ai trăit și altele mai grele?
Cel mai greu a fost ”Undeva la Palilula”, filmul lui Silviu Purcărete, care a fost o desfășurare colosală de forțe. Era bugetat pentru cinci săptămâni de fimare și am filmat trei săptămâni în plus. Filmam noaptea într-o hală părăsită, într-un frig groaznic, felul în care decurgeau lucruruile ne depășea cu mult estimările și nu mai aveam bani, mai era puțin și venea Crăciunul și trebuia să plătesc echipa, așa că, după ce filmam, dormeam 3-4 ore și apoi încercam să fac rost de finanțare. Au fost câțiva oameni care m-au scos din impas. Meseria asta e foarte delicată pentru că, până la urmă, răspunderea e a ta. Până acum, am riscat de foarte multe ori și am avut noroc că mi-a ieșit. Sper ca acum, îmbătrânind, să risc mai puțin (zâmbește).
Care e diferența dintre un producător bun și unul excelent?
Cred ca diferența o face flerul. Poți să ai intuiție pentru niște subiecte bune de film, pentru niște oameni… Toată lumea asta unde ne învârtim noi e o lume unde întâlnirile, chimia, întâmplarea, networkingul jocă un rol important. Important e să simți, să ai intuiție pentru un subiect, pentru oamenii cu care vrei să lucrezi, dar contează și cât de organizat și echilibrat ești. Am văzut oameni care au calități, dar se pierd în detalii sau cred că pot face ei totul. Un film e o operă colectivă și fiecare are sarcini punctuale, iar producătorul, această figură foarte puternică azi în business-ul cinematografic,nu reușește să ducă singur la capăt totul, sunt sute de oameni care gravitează în jurul lui.
Știu că ai în permanență mai multe proiecte în derulare. Pe ce te focusezi după lansarea Moromeții 2? Sau, mai bine, spus, în același timp?
Trebuie să termin filmul meu, ”Parking”. Am filmat anul trecut în Spania, e o ecranizare după romanul omonim al lui Marin Mălaicu Hondrari și voiam să-l termin în septembrie, dar am avut probleme cu un cântec mexican pentru care nu am reușit să obțin drepturile. Tot trecând timpul, am început să mai tai din el, sunt în faza de ”bibiluri” și acum sunt stresat că vreau să-l termin, să-l trimit la niște festivaluri și să-l lansăm în martie 2019. Așadar, mă împart într-un mod destul de psihotic între ce am de făcut pentru mine și restul (zâmbește).
Dar cred că nici nu ai putea trăi altfel, pentru că ăsta e modul tău de viață de 20 de ani încoace.
Da, m-am lămurit. Anul trecut, când a trebuit să plec în Spania la filmări, mi-a fost greu să mă rup din vâltoarea asta de aici. Încet, am început să nu mai răspund la mailuri și, timp de două luni, mi-am întors mintea și gândurile spre scenariu, spre filmul meu. A fost al dracului de greu. Pentru că noi facem și producție de film și distribuție și suntem o echipă care lucrează cot la cot. Nu exista un CEO și niște șefi care vin sa-i raporteze activitatea. Noi lucrăm toți la fel de mult. Iar pentru mine e greu să dispar să-mi fac proiectele proprii.
Între timp, mai apar și chestii de TIFF, mai lucrez și la un documentar la care am filmat în iarnă și care se cheamă ”O ora la Mamaia”. E o poveste foarte simpatică despre o suedeză și un român, care și-au scris scrisori, pe vremea când se scriau scrisori…
Și pe vremea când veneau suedezele la Mamaia…:)
Da, așa e, cei doi așa s-au cunoscut, în 1985, la Mamaia. E o poveste a lor, care se întinde pe trei decenii și trebuie să o finalizez pentru că vreau să fie gata la anul. Și uite așa, apar proiecte și tot timpul am ceva de făcut. Cel mai greu e să-mi imaginez că plec în vacanță și totul se oprește și mă decuplez de la orice.
Îți închizi telefonul în vacanță?
Nu…
Nu vrei sau nu poti?
Nu pot… Mai intru și pe net din când în când… Dar în vacanță citesc și asta mă liniștește. E foarte ciudat, eu nu visez, dorm foarte putin, dar culmea e că, în vacanță, după ce mă odihnesc bine, încep să visez și ăsta e semnul că bateriile sunt încărcate.
Ești un tip tehnic, pasionat de gadget-uri de exemplu?
Nu eram un tip foarte tehnic, dar am ajuns să fac lucruri pe care nu credeam că le voi face: fac plăți cu telefonul, îmi țin agenda, întânirile… Sunt chestii utile, care ne simplifică viața, dar am văzut de pildă că mulți merg în afara țării cu aplicații de condus, lumea nu se mai uită după indicatoare, ceea ce devine alienant. Cand devii sclavul acestor device-uri, e nasol, eu încerc să țin un echilibru.
Numește trei puncte cheie ale parcursului tău în carieră care te-au adus unde ești acum.
Un moment important a fost în 1994, după ce am terminat școala de film și am ajuns să fiu regizor secund la echipa de filmare a lui Lucian Pintilie, la filmul ”Prea tarziu”. A fost o experiență care m-a călit și m-a transformat, a fost armata pe are n-am făcut-o niciodată, deși au încercat să mă ia de nenumărate ori. Am stat zece luni lângă Pintilie, am fost în toate minele din Valea Jiului, am filmat în condiții grele, cu un regizor extrem de exigent. A fost o lecție de viață, mai presus decât lecția de meserie. De acolo am învățat să mă raportez la oameni, de acolo am învățat să cer mult, dar să fiu exact în același timp. Pintilie avea un fel de masochism în a descoperi cine a greșit când se întâmplau neînțelegeri și asta pentru că el era convins că, dacă vinovatul nu înțelegea că a greșit, nu se putea merge mai departe. Și așa sunt și eu azi, iar cei cu care lucrez știu că, atunci când se întâmplă aiureli, urmează o analiză și o anchetă.
Al doilea moment important e legat de perioada Atomic, când o gașcă de copii au făcut o televiziune. Patronii au avut o încredere totală în noi, ne-au lăsat să facem ce ne tăia capul. Televiziunea asta a schimbat industria muzicală din România. Pe vreme aia, nu se asculta muzică românească la radio, noi am schimbat piața.
Iar al treilea moment este experiența de lucru la tvr, care deși s-a terminat prost, cu scandal și mi-am dat demisia după doi ani, a fost o lecție ca în Moromeții, unde Niculae zice că ”epoca romantică s-a încheiat”. Eu încă aveam resurse de optimism, eu credeam că există oameni și politicieni care vor să ajute televiziunea să fie independentă. Cumva, a fost un moment de izbitură cu capul în zid, m-am maturizat rapid, am înțeles multe despre mine și despre cei din jur, a fost un moment de șoc în care am realizat cam unde ne situăm.
Numele tău se confundă cu cel al TIFF-ului. A fost mai greu să începi sau să continui acest festival? Ai început acum 18 ani cu un buget de 100.000 euro și ai ajuns acum la mai mult de 1 milion.
Cand începi, nu e greu, începi un lucru din inconștiență. Colegii mei se luau după mine, aveau senzația că eu știu ce fac… La început, a fost un proiect mic, sprijinit puțin de câteva autorități, de câțiva sponsori. Era o epocă în care în România nu se întâmpla nimic, în 2000 nu s-a produs niciun film, iar eu mă gândeam serios să plec din țară. Dar o dată ce am reușit să facem lucrurile să se schimbe, am mers înainte. Nu mai suntem gașca boemă de la început, am devenit o instituție.
Sunteți o mini corporație, numărați cam 200 de oameni. Cum e comunicarea în această organizație?
Facem meetinguri, team buildinguri, întâlniri. Funcționăm cu seturi de obiective clar făcute, cu deadline-uri, ceea ce e o provocare pentru că mulți colegi sunt obișnuți într-o tratare mai boemă a activității. Ăsta e momentul greu, că trebuie să înțelegem să funcționăm altfel.
Cum a contribuit experiența ta de regizor și producător la reușita TIFF-ului?
Contribuie intr-un singur fel: eu, la rândul meu, am fost la mai multe festivaluri și înțeleg așteptările celor care ne dau filme, ale regizorilor și invitaților. Am văzut tot ce nu merge bine în alte părți și am creat o matrice care funcționează.
Reușești să petreci timp suficient cu fiul tău, Ștefan?
Timpul petrecut cu fiul meu e important și încerc să nu fac rabat de la asta. De 2 ori pe săptămână mă duc cu Ștefan la fotbal și cât stă el acolo, 2 ore, stau și eu cu mine, îmi fac corespondența, mail-urile și asta mă ajută. Mergem la filme, la shopping, ca tot omul…
Ștefan e mai pasionat de film sau de fotbal?
Acum e cu fotbalul, pentru că tot eu l-am dus pe stadion, joacă FIFA pe PS4, dar anul trecut m-am trezit că vrea să facă un film cu o colegă de la școală și a făcut un scurt metraj cu telefonul, prin parc. M-a amuzat că vedeam că-l preocupă. Anul trecut a început să aibă o preocupare pentru fotografie. E pasionat și de online, ca orice puști de vârsta lui…
Ți se pare că petrece prea mult timp online?
Nu mi se pare, dar dacă îl lăsăm, ar putea să facă numai asta. În același timp, am văzut că extrage niște informații de pe Youtube care mă surprind. Altfel, face sport, iese, nu mi pare că exagereaza. Sigur că, dacă părinții, ca să scape de copii, le pun o tabletă în mână, ei devin dependenți. De noi despinde să le dam variante offline.
Care e activitatea voastră offline preferata?
Nu cred că e ceva, sigur că mersul în concediu, vacanțele, dar în rest trăim într-un fel de malaxor. Eu și Ștefan mai mergem cu băieții seara la restaurant, dar nu avem o rutină, e greu de integrat un astfel de obicei într-o viață atât de agitată.
Interviu despre filme și viață susținut de
