”Parking”, un film de vazut si de placut

Primul film pe care l-am vazut anul acesta la TIFF a fost ”Parking”, in regia lui Tudor Giurgiu. Emotionata de povestea personajului principal, interpretat de Mihai Smarandache, am fost curioasa a aflu detalii despre rolul pe tânărul actor l-a jucat în limba spaniolă, având la dispoziție doar trei saptămâni pentru a se pregăti.

In primul rînd, felicitări pentru rolul din ”Parking”! Voi intra direct in subiect si va voi spune ca, atunci cand i-am povestit lui Tudor Giurgiu ca am plans la film, a zis ca sunt eu “prea emotionala”:). Cui se adreseaza filmul Parking?

Cred ca e o poveste despre speranta, despre curaj. E o poveste care poate rezona cu multi oameni, pentru ca in fiecare dintre noi cred ca exista cateodata gandul ca am vrea sa schimbam ceva, dar parca asta cere prea mult curaj. Cred ca li se adreseaza oamenilor carora mereu li se pare ca ceea ce-si doresc e prea departe. Filmul povesteste despre cum niciodata nu e prea departe, desi poate parea.

Sunt voci care spun ca filmul a fost facut cu gandul la public, nu cu gandul la vreun premiu de festival. Dvs cum il percepeti?

Nu stiu aroape nimic despre ce inseamna sa fii producator la un film si cum poate asta influenta alegerile artistice din timpul filmarilor, ce-ar insemna sa faci un film pentru festival sau ce-ar insemna sa-l faci pentru public. Cred ca parerile vor fi mereu foarte diverse si impartite  in legatura cu orice produs iar asta cred ca e una din libertatile de care trebuie sa ne bucuram si cand ne dam cu parerea si cand altii isi dau cu parerea.

Cum v-ati simtit la premiera de la TIFF? Ati avut emotii stiind ca publicul de festival este poate mai pretentios?

Am avut emotii pentru ca a fost prima data cand am vazut filmul. Publicul de festival, cel mai pretentios, am fost eu. Glumesc. Nu, nu m-am gandit la “publicul de festival”, nu stiu destul de multe pentru a face asta. Poate cu timpul , dupa inca cateva filme si festivaluri voi sti sa discern intre tipuri pe perceptie diferite. Pana atunci eu raman cel care s-a bucurat ca lumea a ras (pe alocuri) , ca la sfarsit au aplaudat filmul si ca unii spectatori si-au rupt cateva minute pentru a-mi spune doua-trei vorbe frumoase cand am iesit din sala.

Cum a fost colaborarea cu Tudor Giurgiu? Ce fel de regizor este?

M-am inteles foarte bine cu Tudor. E un regizor care creeaza un mediu foarte relaxat la filmari si asta mi se pare un lucru extrem de important. Am lucrat foarte eficient.

Ati filmat in Spania, in noiembrie, scene care ar fi trebuie sa se desfasoare vara. Care a fost cea mai dificila scena?

Cred ca din punct de vedere emotional cele mai dificile scene au fost cele pe care le-am filmat in primele zile , intalnirea lui Adrian si a Mariei (iubita lui Mihai din film n.n.), pe plaja, in Candas, pentru ca era prima data cand ma intalneam cu Belen Cuesta, prima data cand filmam o scena din acest film, si prima data cand filmam in spaniola dupa doar 3 saptamani de pregatire. Din cauza temperaturii au fost multe momente destul de dificile, cand am intrat in ocean a fost foarte interesant din punctul asta de vedere. In general cand ajungeam spre dimineata, poate si din cauza oboselii resimteam frigul mai puternic.

Tot filmul vorbiti in spaniola, cu exceptia catorva injuraturi:) Sunteti vorbitor de spaniola sau ati invatat strict replicile?

Nu vorbeam deloc spaniola inainte de inceperea filmarilor. Am avut trei saptamani in care m-am pregatit cu Marius Radoi , care e profesor de spaniola la Institutul Cervantes. Am invatat cat am putut. Iar apoi la filmari zi de zi, toata lumea vorbind spaniola, citind textul mereu si mereu, am invatat din ce in ce mai mult.

In film, personajul dvs scrie poezii. In realitate, ati scris vreodata o poezie? Daca da, ce v-a inspirat?

Da, am scris multa vreme poezii. Scriam mereu cand eram trist, suparat, mahnit, oricare din astea. Ca un fel de terapie, parca daca puneam pe hartie gandurile alea era putin mai usor. Acum privind retrospectiv si recitind unele din poeziile mele se intampla sa nu inteleg nimic si asta ma si bucura dar ma si sperie in acelasi timp. Ma bucura pentru ca ma gandesc ca daca nu mai pot intelege ce eu insumi mi-am spus inseamna ca acea parte din mine nu mai exista, s-a vindecat, si ma sperie pentru ca ma gandesc: oare daca nu ucideam acea parte din mine, acum cine as fi fost? E un sentiment ciudat : mi-e dor de un mine care n-am fost niciodata.

Imaginile din copilaria dvs, alaturi de familie, sunt extrem de emotionante in contextul in care in film sunteti un emigrant. Povestiti-mi putin, va rog, despre copilaria si despre familia dvs.

Nascut in ’82 la Iasi . Parintii ingineri constructori, oameni de treaba, ne-au crescut cum au putut mai bine pe mine si pe sora si fratele meu ( mai mici amandoi ).  A fost o copilarie linistita. M-am chinuit mult la scoala, nu mi-a placut scoala niciodata.

Care a fost reactia familiei dvs cand v-a vazut jucand in ”Parking”?

La momentul la care scriu aceste randuri inca nu m-au vazut.

Nu pot sa nu va intreb cate duble ati tras pentru scena de sex si cat este de dificil sa joci o astfel de scena.

Nu mi se pare  dificil. Vorbim aici de un mediu de lucru profesionist. Toata lumea stie exact ce are de facut. Nu exista aceasta privire pe care un spectator (ceea ce implicit inseamna din afara) o arunca , aceasta privire care judeca , care cantareste. Nu s-au tras multe duble, am avut , daca imi aduc bine aminte , o jumatate de zi pentru a filma toate scenele.

Care a fost atmosfera la filmari, printre atatia actori spanioli de renume?

Foarte relaxata. A fost extrem de placut sa lucrez cu oameni care stiu meserie, care iubesc meseria asta si carora le place sa spuna povesti.

Vorbeam mai devreme despre Belen Cuesta. Este ceva ce ati invatat de la ea in mod particular?

Nu am invatat neaparat ceva , ci mai mult mi-a reamintit ca daca te baga lumea in seama si ai succes nu inseamna ca trebuie sa fii impertinent si increzut. Sigur aici vorbim de tot felul de oameni si fiecare treieste si se poarta cum crede de cuviinta, dar parca la noi in tara pe unii succesul ii deruteaza complet (ca sa nu mai vorbim aici de scara la care se poate intitula succes ceva in Romania).

Ce v-a placut si ce v-a displacut in tot timpul cat ati lucrat in Spania?

Mi-a placut ca lumea in general e mai relaxata. Primul contact cu cineva nu aduce cu sine o suspiciune in legatura cu intentiile pe care le are ci mai degraba  o deschider , curiozitate. Asta e ceva foarte placut. Aceleasi lucruri amintite aici sunt cele care m-au speriat deopotriva. Eu sunt un tip mai singuratic, solitar, iar interactiunea constanta ma oboseste, ma pune pe ganduri, ma alunga intr-un fel , ma ascund putin si vin inapoi la joaca.

Se spune ca actorii sunt orgoliosi. Ati avut situatii in care a fost dificil de gestionat o situatie de lucru din cauza orgoliului?

La sfarsitul filmarilor se faceau o serie de interviuri cu toata lumea, pentru making off, si m-au intrebat : “ce nu ti-a placut aici, ai avut vreo problema cu cineva?” Si am tras aer in piept ca sa raspund numai ca mi-am dat seama ca nu aveam ce spune. Am spus ”nu”. Nu am avut nicio problema cu nimeni, nu a existat niciun moment de orgoliu, de conflict. A fost un moment misto cand am trecut cu mintea prin amintirile lucrului acolo si mi-am dat seama ca nu sunt patate cu nimic de genul asta.

Personajul dvs, Adrian, traieste intens totul: dragostea, dorul de casa, teama de esec. Cat seamana Adrian din film cu Mihai din realitate?

Cred ca suntem oameni diferiti. Eu nu am curajul lui, eu nu am dragostea lui pentru carti, dorul de oameni. Poate ca solitudinea , singuratatea , chiar daca, desigur, cu forme si culori diferite, asta poate ne aseamana si ne si deosebeste , adica amandoi putem sta mult timp singuri doar ca mie mi-e groaza cu trecerea timpui ca va trebui sa ma intalnesc cu oameni si lui ii e groaza ca n-o sa se mai intalneasca cu oameni. Jumatate gluma, jumatate adevar. Va las sa ghiciti care si cum.

In viata dvs privata, care a fost cel mai intens moment trait pana acum?

Era cat pe ce sa ma innec cand eram mic. Evident, am scapat.

Faceti in egala masura teatru si film, sau poate nu chiar egala:) Va simtiti mai atras de scandura scenei sau de comanda “motor, actiune”?

Sunt fascinat de film dar imi place mai mult teatrul, iar motivul e foarte simplu : la teatru ma pricep mai bine. Asta nu inseamna ca sunt mai stiu eu ce specialist, doctor in teatru, nu, doar comparand cele doua lucruri pot spune ca in teatru sunt mai sigur pe mine, am mai multa experienta.

Cu fiecare rol, actorul trebuie sa uite de el si sa intre in pielea personajului. Cum faceti sa stapaniti aceasta “schizofrenie”?

Sunt multe modalitati de abordare , nu e neaparat nevoie ca actorul sa “uite de el” ci poate ca ar fi mai potrivit sa spunem ca trebuie sa faca el cum stie astfel incat sa fie invizibil in timp ce se foloseste pe sine ca sa se prefaca ca e altcineva 🙂

Stiu ca acum lucrati la un proiect si raspundeti la acest interviu din varful muntelui. Despre ce proiect este vorba?

Este un scurtmetraj , nu pot da detalii acum.

La teatrul Odeon in ce piese va putem vedea acum, inainte de inchiderea stagiunii? Dar din toamna?

“Pescarusul”, Regia Andrei si Andreea Grosu, pe 27 iunie și “Delirium”, Regia Vlad Masaci,  pe 28 iunie.

Iar din toamna,  la Odeon, ‘Jurnalul lui Robinson Crusoe’, un musical după Insula de Gellu Naum, regia Mihai Mănuțiu, ‘Fugarii’, după A.P. Cehov, regia Alexandru Dabija,  ‘Kafka. 5 vise’ regia Dragoș Galgoțiu, ‘Tipografic majuscul’ regia Gianina Cărbunariu. La POINT – “Menajeria de sticla” regia Alexandra Penciuc, La unTeatru “In event of moon desaster” regia Alexandra Penciuc.

Va multumesc si va urez cat mai multe roluri de succes!

 Foto: PR ”Parking”